Am lăsat o vară într-un colț de memorie,
cu miros de asfalt cald și ploi neașteptate,
unde râdeam fără motive exacte
și timpul nu cerea explicații.

Ne plimbam printre zile simple,
ca și cum lumea nu avea margini,
iar grijile — încă neinventate —
se pierdeau în pași grăbiți spre nicăieri.

Acum, totul pare mai calculat,
zâmbetele au devenit mai rare, mai precise,
și fiecare clipă vine cu prețul ei
pe care îl învățăm, tăcuți, să-l plătim.

Dar uneori, într-o liniște scurtă,
se strecoară acel „atunci”
și mă găsește nepregătită —
cu dorul în forma lui cea mai sinceră.

Nu după oameni, nu după locuri,
ci după felul în care eram
când nu știam
că o să-mi fie dor.