poate-o da Domnul

și poeții canibali au să se pocăiască,

de-or să pască doar iarba lunii, albastră,

firicel cu firicel,

pân-or să scrie ceva cu un erbivor

luat drept model,

bunăoară, o vacă

sau, mai degrabă, o vițică,

posibil, chiar aia rătăcită

într-o reclamă la ciocolată,

după ce ăia au colorat-o fistichiu.

 

așa, o să vedem și versuri

cu o vacă albastră,

prin care să curgă un sânge tânăr-tânăr.

(inutil să mai spun că ar fi vorba

tot de un sânge albastru.)

 

dar despre vacă au scris, printre alții,

așa de frumos,

un poet rus din secolul trecut

și unul român

care a avut o intuiție de bun-simț:

unii nu mai văd acum o vacă

decât la televizor.

 

ușor-ușor,

toate vacile au să se retragă-n imagini,

pășunile - lunare, sublunare -

or să fie tot mai pustii,

fără poeți,

fără văcuțele blânde.