au așezat suma la capătul unei pagini
ca pe un verdict
și pentru o clipă
am privit numărul acela
cum privești o fereastră străină
într-o casă în care ai locuit cândva

nu apăreau acolo

tăcerile lungi dintre două vești
scaunul rămas gol
după ce cineva n-a mai venit
teama ascunsă în buzunar
în diminețile în care zâmbeam totuși
nici toate datele când am ales

să rămân
deși plecarea părea mai ușoară

foaia știa exact
câte luni
câte procente
câte calcule
dar nu știa nimic despre timpul adevărat

despre felul în care o singură zi
poate încăpea într-un om
ani întregi
am semnat
pentru că asta se cerea

apoi am împăturit hârtia
cu grijă
ca și cum aș fi vrut să nu rănesc
neputința ei
de a înțelege

că viața nu se adună
se pierde puțin câte puțin
în oameni
și tocmai de aceea
rămâne.