Ziua te clădeam, noaptea te surpai:

Creștetu'-ți se deschidea precum corola,
Fâșiile-ți se rupeau cu trosnet
Preschimbându-se-n șerpi nestăviliți
Și-mi invadai amorfă trupul.

Cum bagi degetul mare pe sub coaja portocalei,
Așa te-ngrămădeai și tu prin spațiul îngust dintre craniul și creierul meu;
Îți simțeam deplasarea anevoioasă,
Pornită să-ți lași mucina drept pericarp peste punctul meu de minte.

Prin inimă, fâșii din tine se-ncăierau de mi-o șifonau toată,
Mi-o boțeai de mi-era rușine să mai ies cu ea pe stradă
Și, deci, trebuia s-o calc iar și iar —
Știi tu oare cât de greu se calcă inima?

În fine — ziua, deci, ți-adunam bucățile laolaltă
Și te clădeam la loc:
Mă grăbeam, întindeam sforile, măsuram locul, săpam șanțuri
Și mereu lucram, te ridicam,
Te sudam, zugrăveam, coseam și, recunosc, te mai fixam și cu salivă.
Degeaba.
Orice lucram, noaptea se surpa.

Așa că, într-o zi, clădindu-te cum o mai făcusem,
Ți-am strecurat între coaste o mică mănăstire.
Era cartonată, cu vitralii din staniol
Și c-un candelabru dintr-o lumânare pastilă și-o sârmuliță.
I-am pus în centru și-un capac de fanta; l-am umplut c-un strop de apă
Și mi-am scufundat arătătoru’-n ea.
(pleosc pleosc pleosc)
L-am șters c-un șervețel alb, am luat în palmă mănăstirea
Și ți-am fixat-o-ntre coaste.

A doua zi, când m-am trezit,
Erai acolo, iubito, frumoasa mea iubită.
Ochii, nasul, gura, capul mâinile picioarele toate ți-erau la locul lor.
(Poate doar inimile ni se-ncurcaseră de la atâta zbenguială;
Dar, la urma urmei, cine mai ține socoteală?)
—Bună dimineața, ți-am spus.
—Bună dimineața, mi-ai răspuns și ai zâmbit.