Privesc lumea de pe partea nevăzută a albului ochilor mei.

Ziua
Parcă aș fi într-o sticlă de lapte uitată la coadă.
Timpul și laptele au tatuat în epiderma sticlei
albul de acum mult prea murdar,
și acreala unor speranțe.
Altele au scăpat și mă caută aiurea.
Eu tot în sticlă sunt.

Noaptea
trec de partea cealaltă.
Mă strecor prin irisul de fier, mâncat de rugină,
și ies.
Nu tot, doar esența.
Privesc o clipă sticla de peste mine
și plec.

Restul din mine rămâne să aline singurătatea
de partea nevăzută a albului ochilor mei.