Provoacă-mă, iubito, la un ultim duel,
cu săbii tocite de lut,
îți poartă orgoliul pe deget – inel,
accepta-voi înfrângerea mut.

Nu ți-oi face reproșuri, n-ar avea niciun rost,
i-un război care n-are învinși,
peste veșnica plictiseală a lui a fost sau n-a fost,
să menținem cărbunii aprinși.

Zdrăngăni-vom doar vorbe fără tăiș,
într-o piesă de teatru mărunt,
printr-al mâniei preadulce hățiș,
să mă-mbii și tăcut să m-afund.

Așa că lovește, nu-mi pasă prea mult
de-i duminica ultimă – ne-om bate docil,
și apoi să închidem acest palid tumult
cu un „Te-am iubit” prea simplu și inutil.