nu-ți pot ierta felul în care știi să hrănești o tentație
din mâna ta, ca pe o veveriță sculptată într-un lemn moale
cu vorbe, multe vorbe goale de încetinit mersul lui, între două poduri de lemn
cu vorbe de trecut apa, de legat noduri unghiului ascuns
două noduri strânse, tăioase
de la înălţimea sforii, semnului, semenului
cu vorbe ce leagă râului dor de albia veche
(vorbe ce dor, vorbe de dor şi o spaimă coborând privirile)
transgeneraţional
recunosc un plâns, închis în palma ta
şi două femei sprijinindu-se în două cârje, de salcâm
salcâm trăznit din senin
dintr-un gol, dintr-o boală_busolă ce poartă un nume
ce poartă în toate timpurile, mai mult caii
scăpaţi din lemnul unei cruci, de nuc
neînvăţat să plutească în palma ta, în lumea apei tale
în toate blocajele e laptele adormit
şi moartea și timpurile verbului
atârnate la brâu

***

am tot ascultat în ultima vreme
dar cum, Doamne
cum vântul stingherind ceara
cum freamătul pietrelor aruncate cu omul de gât
şi o ureche imensă a crescut din noi în tristeţea umbrei
dintr-un lut ascultător într-un ecou ridicător de biserici
poate de aceea am învățat să ne ascundem
într-o imperfecțiune bună de ispășit
greierii şi toamna lor
dezgolită de sine până la argintiu
opt de cupe
iar nucii şi-au tras în clopot pieile, femeile
femeile împletite în bici, din pustiul alb
apoi au dat rod, s-au aruncat în gol
şi fără ştirea nimănui au umplut satul
cu feţe mirate şi izgoniri din rai
din pleoapele tale mişcate
printre cuvinte cratimă, o lacrimă
perfect dezirabilă
dar nu-ţi pot ierta că eşti în toate acestea
inspiră şi expiră încet

***

nu mai ştiu cine eşti
ştiu cine sunt, ştiu ce sunt
ştiu cine e treiul iederă
dar nu mai ştiu unde să atârn atâtea colivii
cu două linii de 8 milimetri
împletite din câlţi vechi, din şabloane şi frici
linii flămânde, focuri de puşcă
împotriva celuilalt trib
sărbătorind moartea şi foşnetul silabelor
cum suflătorii de sticlă ştiu împrăştia fumul
regretele, cu câte o moarte bună în somn