Când m-ai gonit cu blestem,
Eu nu am zis nimic;
Găseam firesc să fie așa,
Dar azi regretul mi-a golit
Deplin inima.
Și nu știu ce n-aș da ca să
Te pot vedea...
Cu cât m-am afundat în timp,
Te-am așezat în cuvânt,
Dar ai plecat.
Te-am sculptat în piatră
Și ai răcit-o;
Te-am zugrăvit pe pânză și
Pe sticlă,
Dar culorile au devenit
Transparente.
Am ciocănit în sunet,
Dar sunetul e gol;
Te-am plimbat prin peșteri,
Biserici și palate.
Dar într-o zare fără glas,
Lumina m-a cuprins ușor;
Și-am înțeles că Fața Ta
Nu se ascunde de-al meu dor.
Erai în fiecare pas,
În fiecare răsărit,
Iar inima, din nou întreagă,
Târziu Te-a regăsit.