Gura de cer ce mușcă
Din spațiul privirii și care
În dinții cu care rupe din carnea luminii
Poartă adâncuri – interioare unde lumina nu poate pătrunde –
Deși sunt parte a aceluiași adânc din înlăuntrul rebel
Care cu alte guri cu alți dinți visează să muște,
Ca atunci când așezi lumina peste întuneric
Fără să se audă când o pui peste el...

Uneori murim mai intens.
Alteori murim puțin câte puțin.
Și nu contează felul în care o facem.

Pentru că a muri nu e parte
Din ceea ce sfârtecăm,
Ci o cicatrice care
A devenit carte.

Inimă a ochilor ce caută în vedere,
Aripi de pasăre, de izvor, de stea
Întinse peste ceea ce urmează
Stingerea întinderilor care
Ard aprinse altundeva.