am constatat, surprins,

că umblase cineva, crezând că-i dulceață,  

la borcanul cu melancolii;  

mi-am imaginat ce față a făcut

când a dat de amar,  

cât a înjurat cu sete,  

câtă apă a băut după aceea,  

fără să scape de-acel gust,  

care, dimpotrivă,  

îi acaparase toate celulele și gândurile,  

devenise chiar gustul estetic predominant:  

cum săpa spre adâncul simțirii cuiva,  

totul în jur se amărea,  

lacrimile dădeau sare amară îndeajuns,  

până formau o mare  

în care înotau amărăciuni răpitoare. 

 

uf! nu mai bine ascundeam borcanul ăsta  

de ochii lacomi?!