Rupe-i colții cu care sfâșie!

Scoate-i dinții cariați din gură
Și lasă-o să muște din nou!

Numai astfel ai să descoperi
Cât de mult își dorește,
Cât de mult îi plac
Sânii cu lapte,
Plini de viață
Și tot ceea ce urmează
Să guste cu gura din care
Ziua de mâine i se stinge
Când mușcă din ea
Plină de sânge.

Abia atunci ai să înțelegi
De ce îi cresc flori pe umeri
Și fluturii de ce i se rostuiesc
Precum boabe de struguri
Atârnându-i pe buze
În stol de muguri.

Roade-i carnea din care iar mușcă
Și lasă pietrele peste care i-au curs
Din fluvii apele ce și le-a scurs
În făptură până ce a devenit
Oceane mărilor de granit.

Lasă-o să i se rostogolească peste gingii
Arome de fluturi cu aripi portocalii
Din care să își adape firea uitării
Cei crește din carne privirii
Ca orizont al îndepărtări.

Și smulge-i fiecare bumb care
După înflorire i s-a prefăcut
În sâmbur precum lumina
Candelei de la mormânt.

Și toate spre a nu uita:
Gura nu este pentru a mânca,
Ci pentru a îți aminti gustul mâncării!

Cum dinții nu sunt pentru a mușca,
Ci pentru a elibera aroma cărnii
Din uitarea ce o va înconjura.

Pentru aceasta smulge tot, aruncă!
Lasă gura să muște din carnea cărnii!...

Îți imaginezi, cum ar fi să îți crească
Bolți de livezi din pistil și muguri
Din care ai mai rodit cândva,
Altundeva prin lucarne
Către care au privit
Înfiorați cerbii?