O apă în zăgazuri și-un ciot cerșind un ram,
O casă-n depărtare și-un frig pândind în geam,
Deasupra, Luna roasă de umbre și de vânt;
Un pas se zbate-n urmă, un altul e-n descânt.

Mai zornăie un spațiu din frunză de arțar,
În stele umblă viduri, un car și-un telegar,
Adoarme-n gând cenușa, în visuri fără rost,
Un dor își face-n sine, din lacrimi, adăpost.

Atâta murmur verde în cearcăne de ploi
Căzute rânduri-rânduri în ochii amândoi!
Mă tem, adâncă robă, că-n trupul de flaming
Se-ascund doar zboruri frânte și-n aripă se sting!

Coboară din fereastră, penumbră de castan,
Din scrumul unei stele să-mi faci un cabestan
Și stânca să-mi ridice din sufletul de splai,
Ca s-o așeze cruce-n amăgitorul Rai!

E noapte peste semne și-un frig se-ascute-n piept,
La poarta nemuririi, tăcut, umil, aștept,
Deschide larg secunda, cea ultimă din ceas
Și-n spada demiurgă mă-nfig de bun rămas...