mă dor toate natalia

mă doare narghileaua
bradul pe care-l voi dezbrăca mâine
mă dor cele trei degete de coniac rămase în sticlă
treptele murdare de pe scara blocului
și ziarele care nu mai apar mă dor

doare și vasul de Jena cu ultimele cinci sarmale pe care nu le mai iubesc ca în prima zi
și colindele neascultate dor

mă doare măseaua de minte natalia
dor și mințile pierdute în fumul de marlboro
mă doare nesomnul din prima zi de ianuarie
din a doua și din toate nopțile pe care m-am străduit să le țin de vorbă

mă doare zăpada de altădată
și distanța dintre mine și copilul care eram
câinii care au făcut infarct de revelion mă dor sticlele de plastic din păduri
supa fără sare și fără carne din spitale

mă dor oamenii care se urăsc fără sens
mă doare zâmbetul fals al ministrului
și aroganța procurorului
și meschinăria preotului
și tânguiala deșănțată a solistului de muzică foarte ușoară

mă dor copacii debusolați
actorii adevărați rezistând în tăcere înveliți în demnitate ca într-o pătură groasă din păr de cămilă

mă dor visele pe care nu le mai visez ori pe care nu mi le mai amintesc (totuna)

mă doare și clipa în care te-am surprins privindu-mă cu drag
(nu o înțeleg așa cum nu te-am înțeles nici pe tine) pentru că eu știu cel mai bine
nu existau motive să fiu privit în felul ăla

mă doare viața care fuge de mine
(unde mama dracului se grăbește)

mă dor și cuvintele pe care nu ți le-am spus uneori și mai ales cele pe care le îngropam în mintea ta de fiecare dată când încercam să zic ceva
orice
nimic important
nimic interesant
nimic rotund
aceleași infatuate baliverne
aceleași câteva fixe idei fără valoare
aceleași bla-bla-bla-uri repetate agasant

mă doare și muzica pe care o auzeai când îți băteam la ușă
mă dor primăverile pe care ți le-am furat
și toamnele pe care le-am îngălbenit fără tine
mă doare praful potecilor
și asfaltul tânjindu-ți pașii
și calea ferată pe care tu

mă doare mâna cu care ți-am scrijelit piatra
mă dor umerii ochii inima și sufletul dar
genunchii nu