Există un sertar în mine
pe care nu-l deschid aproape niciodată.

Acolo stau diminețile netrăite până la capăt,
cafele băute în grabă,
mesajele scrise și șterse,
și toate răspunsurile pe care le-am găsit
după ce întrebările plecaseră deja.

Din rarele clipe de liniște
când orașul își stinge reclamele
și blocurile rămân doar niște umbre cuminți,
îl deschid cu teamă.

Găsesc acolo urmele oamenilor
care au trecut prin viața mea
ca ploaia prin asfaltul fierbinte.

N-au rămas mult,
dar au lăsat mirosul acela
care face memoria să creadă
că trecutul încă respiră.

Pe raftul de jos
stă fata care voiam să fiu.

Nu mă acuză!
Mă privește liniștit,
ca o fotografie uitată într-o carte,
și pare să înțeleagă
că uneori supraviețuirea
este o formă de curaj.

Afară, timpul își vede de treabă.
Ridică dimineți,
mută anotimpuri,
șterge urme.

Eu adun câteva lumini mici
și le țin în palmă.

Nu pentru că ar schimba lumea.
Ci pentru că, în nopțile grele,
un singur licăr
este suficient
ca să găsești drumul spre tine.