Ies din casă, la bunica,
După mine țup! pisica,
Ea se cațără pe șură,
Eu rămân în bătătură.

Mă foiesc, e plictiseală,
Liniște și zăpușeală.
Și-o zbughesc, iu-huuu! spre iaz,
Sar și gardul și pârleaz.

Fug pe drum încins de soare,
Strâng toți spinii în picioare,
Fug căci un gânsac hoinar,
Vrea să mă ciupească iar.

Urc în dud. Să mă mai prindă!
O omidă suferindă,
Stă lipită de un ram,
Alături de-ntregul neam.

„Ga-ga-ga!” țipă gânsacul,
De mi-a tremurat stomacul.
„Du-te, ești afurisit,
Valea, că m-ai urgisit!

S-a dus... Țupa! pe cărare,
Și spre iaz, în goană mare,
Mă arunc în heleșteu,
Și prind un broscoi trofeu!

Și mă bălăcesc vreo oră...
Buni, cu un băț - sonoră -
Se agită de pe mal:
„Ieși, că te scot cu un cal!

De ce ai fugit ca hoțul?”
Și-mi arată buni, bățul.
Aș ieși, dar n-am curaj...
Fac prin apă un viraj,

Ies, sfârșit de oboseală,
Și-ngrozit de chelfăneală,
M-alint ca un pisoiaș:
„Vreau la mama, în oraș...”

Buni, draga de bunică,
Cu o lacrimă ce pică
De pe geană, fix în iaz,
Mă sărută pe obraz.

„Cum să pleci? Nu-s supărată,
Buni-i doar îngrijorată...”