Mi-ai scris, verde-mamă,
cu foșnetul frunzelor,
cu răbdarea izvoarelor.

Nu pe hârtie,
ci pe scoarța timpului,
acolo unde numai inimile știu să citească.

Mi-ai spus:

„Nu răspunde furtunii cu furtună.
Stejarii rămân în picioare fiindcă au învățat să se plece.”

Mi-ai spus:

„Iubește fără teamă.
Copacii dăruiesc umbră chiar și celui care le rupe o ramură.”

Mi-ai spus:

„Nu încerca să fii mai înaltă decât muntele.
Învață să fii la fel de statornică.”

Apoi pădurea a început să vorbească în numele tău.

„Nu te grăbi”, mi-a șoptit stejarul.
„Rădăcinile nu cunosc scurtături.”

„Iartă”, a suspinat mesteacănul,
lăsându-și scoarța albă să poarte urmele fiecărei ierni.

„Greutatea urii frânge mai întâi ramura care o poartă”,
a murmurat bradul, drept ca o rugăciune.

Iar păsările, fără să mă privească,
au cântat un singur cuvânt:

„Iubește.”

Și atunci am înțeles, mamă.

Nu rătăceam prin pădure.

Mă întorceam, de fiecare dată,
acasă.

Fiindcă există mame
care încetează să mai umble pe pământ,
dar continuă să crească păduri
în inimile copiilor lor.

Iar eu, ori de câte ori ascult foșnetul frunzelor,
deschid încă o scrisoare de la tine.

Corina Junghiatu