Ne risipim în lucruri trecătoare,
ca și cum am putea mitui timpul,
cerând încă o zi,
încă o victorie.

Uităm că drumul
nu l-am desenat noi.
L-am primit.

Iar Dumnezeu
nu ne va întreba cât am adunat,
ci cât am lăsat din noi
în inimile celorlalți.

Am învățat să purtăm armuri.
Le lustruim în fiecare dimineață
și le numim prudență.

Dar armurile nu apără sufletul.
Îl izolează.
Îl condamnă
să-și audă doar propriul ecou.

Și, încet,
universul s-a micșorat.

Noi
a devenit
eu.

Iar „eu”,
hrănit cu orgoliu,
a ajuns, fără să-și dea seama,

un simplu
„am fost”.

Poate de aceea
Dumnezeu nu privește
coroanele,
nici palatele,
nici trofeele.

Privește dacă,
înainte să plecăm,
am înțeles ceea ce ni s-a spus
încă din prima zi:

că a iubi
nu este un cuvânt frumos
pe care să-l rostim,

ci un verb
care se conjugă
numai prin fapte.