Corăbier, de ce plâng apele sub noi
când sfâșie catargul zări?!
Nu vezi că vremea-i agitată și, din ploi,
cad nesfârșite lumânări!

Hei, lutier ce modelezi un alt destin,
cum poți în degete să ții
atâtea haosuri de ape și-un zăitin
să spele-n ochii tăi beții!

Pe mări cu stele oarbe, urcă un vapor
spre timpu-nchis în copârșeu,
iar eu, încrezător, din largul lor cobor
în mâna rece-a altui zeu.

Și-adorm cu viață nesătulă de botez,
schelet al nopților de Crai,
cu vini de sânge, Luna Plină o pătez;
în urmă, scâncete și vai!