Când am început să scriu
Poezii,
Am observat că sunt bătrân
Că tocul îmi alunecă printre degete
Noduroase ca o creangă de stejar
Uscată, gri închis, ca un suflert trist
Scrie,mi-a zis gândul!
Mai întâi am privit spre cer unde,
Printre stele se plimbau Marin, Marin și Nichita.
Preda mă privea chiorâș
Ca orice teleormănean care
Nu pricepe de ce alt teleormănean
Începe o treabă pe care nu știe să o facă
Stănescu nu zice nimic, zîmbește
Sorescu, pe sub mustața lui
De oltean , strigă din
Dealul Bulzeștilor
Bă neică,plecași pe melegauri străine,
de ce scrii tu poezie?
Când nu mai ai nici ăi trei dinți din față
și nici nu ai văzut din car,
Craiova,cel mai frumos oraș?
Dintr-o dată, ca o icoană
Apare Eminescu Mihai
Parcă îmi spune...
e ușor a scrie versuri...

Și totuși ,în ciuda sensului bun,
am scris.
Sensul timpului mă critică:prea tîrziu
Sensul înțelepciunii îmi șoptește: mai cugetă
Sensul tuturor sensurilor mă întreabă blajin:
Cine crezi că va mai citi azi poezii?
Copiii mei, răspund.
Hmm, zice sensul tuturor sensurilor,
Poate doar testamentul tău!