Când inima atinge orașul,
timpul și tot răul
rămân strivite, fără de sens.

Inima ta — ca un clopot alert.
Pașii din ceafa mea, alergând
să prindă din urmă viitorul.
Inima mea — ca un spital.

Aici, pe pământ, noi toți ne luptăm
ca niște lei în cușcă
și nici nu mai știm pentru ce
și cu cine...
Când a-nceput totul?
Cine-a-nceput totul?
Șarpele? Eva?

Curajul amușinează, în orice orbită,
ezitarea, minciuna, rușinea, greșeala, păcatul —
ah, eternul și primul.

Brațele-și regăsesc seva.
Tu însă, Omule,
nicicând nu vei mai cădea.
Niciodată.

Picioarele zdrobite
încă-și mai cunosc drumul, direcția.
Brațele întinse se predau
cuielor, hulelor și ocărilor.
Coloana infinită a lumii
sprijină Crucea.

Deodată,
gâtlejul amar caută un izvor.
Inima vorbește cu inima.
Inima vorbește cu Cuvântul.
Gândul Său se ridică la Tatăl.
Cu fiecare lacrimă, chiar și în gând,
chiar și-n suferință,
Cuvântul adună gândul pur.
Crucea susține arcada, privirea,
orice secundă din viitor —
chiar acum
e posibilă.

Întărește străpungerea.
Carnea Ta respiră în carnea mea.
Sângele Tău
întregește ființa mea.
Reînființează lumea.
O zidește din nou,
o aduce din nou
în ziua dintâi.
Din temelii smulge răul.

Nu există ferestre
fără copaci-rugăciune.
Nu există Dragoste
fără Dumnezeu.

Pacea coboară
pe vârful turlei bisericii.
Glasurile cântă
împreună cu păsările.
Aleluia.
Inima vorbește cu Cuvântul.

— Zvera End

Pictură de Zendi, Micul Isihast: „Für Alina”.

Scrisă de Paști, pentru Alina Arion, pe care nicicând nu o voi mai putea revedea — decât, poate, în fiica ei —, dar care nu se va stinge din arta, poezia și din mâinile mele niciodată.