E frig și e gri vertical.
Păsările ne-au înghețat în priviri.

Unde-o să ne mai ascundem,
noi, oamenii-umbre?
Cine o să ne mai înalțe
imnurile, trilurile și căderile?

Hére Nímfi Anímfefte.

Sufletul meu,
a venit iarna
tuturor deciziilor
grele.

Unde ți-a plecat, Omule, carnea?
Păsările s-au ascuns în claviculă.
Tinerețea s-a uscat în noi
ca un fum
al altei primăveri.

Unde e cântecul meu?
Unde mi-e inima?

Hére Nímfi Anímfefte.

În pădurea de gânduri,
în foșnetul lumii,
unde mi-e Dragostea?

Sus, pe stânca Panaghia,
cerul ne învelește discret.
N-avem pământ sub picioare.
Nu levităm în eter.
Suntem tot noi,
ca unul, în gând
și-n Cuvânt.

Inimile noastre de tină,
ochii tăi de mărgean,
ochii mei, chihlimbar
încălzit de lumină,
cântă fără buze,
fără nevoie de primăveri.

Kyrie eleison.

Păsările se înalță cu brațele.
Copaci blânzi suntem noi
sau ramuri fără de cer?

Eu voi rămâne aici,
în frig vertical,
fără căutări, fără poteci —
doar rămâneri,
în rugă, la lumina unei lumânări calde,
ca singura, adevărata
Dragoste
și Lumină.

Toate gândurile
și tot ce am fost eu
sau ce-aș fi vrut să fiu
pleacă.

Sunt același Sisif
pe o scară imaginară,
cărând
aceleași poveri.

Când nu mai ai unde să urci,
te pleci,
te închini.

Áhrante Theotóke.

Sufletul meu,
cui mă lași pe mine —
Omul?

E frig și e gri vertical.

— Zvera End

„Păsările”
din volumul în lucru „Dumnezeu Aievea”
capitolul „Aripa stângă”

Lui R.R., pentru cine va decide să devină și să se cheme.