şi pentru că nu ne mai ajungeau cuvintele comunicam între noi cu păsări
noi doi aruncam cu păsări, cât de bizar
noi doi care nu ştiam că avem mâini bune de împreunat
păsări cardinale extrase din ziduri cardinale care ne despărţeau
cum dintr-un desen selenar făcut în graffiti
aruncam cu păsări mici din cioburi mici dintr-o oglindă spartă
să ne putem trezi la realitate
(o ce vis bizar, ce vis cu gust de vanilie, Doamne)
într-atât de mică era lumea noastră încât realitatea părea
realitatea era o altă pasăre, un liliac alb
un zbor în tăcere în prea_multă linişte a unui alt zbor
un zbor planat, într-o lume bidimensională
pentru că nu mai găseai lumina ta în mintea ta
şi nu-mi spuneai nu-mi spuneai
pentru ce nu mai găseam destul întuneric în mintea mea
din care să fac un antidot pentru amândoi
pentru atât de mult venin

***

în lume s-a scurs, deja, atât de mult venin
din prea multe vase
vase colaterale
lumea asta n-o să sufere niciodată, de vreun infarct
pentru că lumea asta e un infarct în sine
care nu ştie să trimită un mesaj
care nu poate să-şi mai mişte degetele, de la ambele mâini
cât să echilibreze o balanţă mică din palma unui copil interior
şi da, mi-amintesc, să ştii
cum răsăritul se întâmpla mai devreme, odinioară
de vreme ce înainte nu ai dat niciodată cât ai primit
cartea asta ar fi ieşit dacă ar fi fost un echilibru
exact după un as de spade
chiar nu ştiam, Doamne
că poţi aduce doi oameni într-un singur punct
şi să încapă acolo fiecare cu drumul lui, pe uşa lui
uşa unei singurătăţi cu două chei