vecinii de la trei au plecat în Franța în '93
și de atunci l-au închiriat
la kurzi, la palestinieni, la ucraineni,
acum la nepalezi.
apartamentul ăla a călătorit mai mult decât mine
stând pe loc.
băieții urcă scările cu acumulatorul în brațe,
îl bagă în priză, iau altul,
coboară, pleacă.
bicicleta apucă să respire două minute
în fața blocului
și atât.
când unuia i se termină bateria,
pleacă altul.
în priză e mereu ceva care se încarcă.
în pat e mereu cineva care doarme.
somnul lor are amperi.
nu beau.
asta îi enervează cel mai tare pe vecini.
dacă ar bea, ar fi simplu.
dacă ar da muzică tare la trei noaptea,
doamna de la doi ar avea în sfârșit dreptate.
dar la ei e liniște
și un bâzâit de curent,
ca într-un frigider mare
în care cineva ține speranța la rece.
o dată, foarte rar,
stau șase biciclete fără baterii în fața scării
și nu mai poate nimeni să intre în bloc.
mă uit pe fereastră.
sunt toți peste drum, la ambasadă, în rând.
n-aveau de ce să ia bicicleta
ca să treacă strada.
visează că trimit bani acasă.
visează că își aduc nevestele.
e exact visul vecinilor de la trei din '93,
doar că al lor s-a întâmplat
și nimeni nu i-a numit emigranți.
li s-a spus că au reușit.
cobor după pâine.
una dintre biciclete stă în ușă.
o ridic ca să trec.
fără baterie nu cântărește nimic.
o pun la loc, exact unde era.