Sub cerul dimineții patria-și înalță fruntea,
Iar zorii o-nveșmântă-n aur, luminându-i puntea.
Pe umerii Carpaților veghează veșnic neamul,
Iar clopotele vremii sfințesc străvechiul hramul.

Prin plaiul ei răsună izvoare cristaline,
Se leagănă în zare câmpi și flori senine,
Din creștetul Carpaților până la marea albastră,
Își poartă România podoaba ei măiastră.

Voievozi domniră peste-a mea dulce țară,
Și-au apărat cu spada glia sfântă odinioară,
Ca liber să pășesc prin țara mea română,
Și somnul meu să-l poarte sfânta ei țărână.

De-or trece iarăși veacuri peste codri și câmpie,
Va dăinui în suflet sfânta noastră Românie,
Căci cât va bate-n piepturi un dor curat și viu,
Va străluci în lume al neamului nostru fiu.