​Am murit demult, tăcută, într-o zi fără mormânt,
Nimeni n-a oprit secunda, n-a fost tânguire-n vânt.
N-a stat timpul în loc atunci când m-am stins,
Am rămas doar o umbră sub dorul ce m-a cuprins.

​Tot ce n-am putut purta și ce n-am putut să las
M-a îngropat adânc, fără nume, fără glas.
Însă inima, bizara, n-a vrut nicicând să se oprească,
A rămas să mă târască prin lumina pământească.

​Mă târăște prin dimineți mai grele decât glia,
Peste tot ce-am fost odată, adâncind melancolia.
Lumea crede că sunt vie, că exist și că respir,
Dar eu simt cum mă destram ca un fir dintr-un potir.

​Sunt un suflet dus de ape, un ecou din alt trecut,
Îngropat cu ochii liberi peste tot ce s-a pierdut..