Pe marginea lacului, tăcută și grea,
O fată visează, cu fruntea-ntr-o stea.
Stă rezemată de geamuri subțiri,
În căsuța ce plânge din vechi amintiri.

Salcia-și scutură pletele-n vânt,
Ca o mamă ce plânge un vis nefăcut.
Iar fata o vede, o simte, o scrie,
În versuri ce curg ca o rugă pustie.

Pe apă se-așterne cerul în zare,
O pânză pictată cu umbre amare.
Reflexia nopții se frânge-n priviri,
Și-n sufletul fetei — tăceri și iubiri.

Cu pana subțire, ea scrie-ntr-o șoaptă,
O lume din ea, tăcută și dreaptă.
Cuvintele curg — o ploaie de foc,
Pe foi ce suspină în al nopții noroc.

Căsuța o ține, dar pare străină,
Ca o colivie cu zăbrele de lumină.
Și fata visează să zboare în val,
Dar lacul o cheamă în cântec fatal.

Sub lună, ea scrie cu cer în pupile,
O poezie de lacrimi fragile.
Și-n geamul aburit, un gând se înclină:
Să fii poezie... e singura vină.

Acum e pe ponton, desculță și strânsă,
Cu rochia-n vânt, ca o flamă stinsă.
Geamul e-n urmă, căsuța — un dor,
Iar lacul din față nu-i cer, ci fior.

Luminile palide, felinare-nghețate,
Dansează pe unde — tăceri sfărâmate.
Pe lac se întinde o șoaptă subțire,
Ce-o strigă pe fată cu glas de sfințire..

Vântul o strigă, o trage de plete,
Și timpul o-nvârte prin clipe concrete.
Sub pașii ei goi, lemnul geme și tace,
Ca inima ei — fără drum, fără pace.

Nu scrie acum, doar simte și tremură,
Cu sufletul prins între lac și beznă.
Pe maluri se-aud doar gânduri șoptite,
Iar felinarele — stele rănite.

E noapte adâncă, și fata-i o rană,
Un dor ce se scurge pe-o cale umană.
Și lacul o cheamă cu glas de mormânt,
Să-și lase poezia să moară-n cuvânt.

Lacul o strigă cu glasuri străbune,
Din umbre adânci și ape nebune.
Șoapte de gheață îi mușcă din piept,
„Vino,” îi spune, „căci eu te-aștept…”

Sub pașii de lut, pontonul se curmă,
Lemnul se rupe în clipe de brumă.
Și fata, pierdută-n chemarea fatală,
Cade-n genuchi ,ca-ntr-o rugă finală.

Părul îi zboară ca rugul în vânt,
Iar lacul — un templu cu doruri în cânt.
O mână lichidă îi prinde glezna,
Și lumea dispare, și luna absoarbe bezna

„Vino, poetă cu suflet pustiu,
Fă din tăcerea mea versul târziu.”
Și fata coboară cu pași de lumină
În noaptea adâncă, cu inima plină.

Apa o-nvăluie blând și perfid,
Ca o îmbrățișare dintr-un alt vid.
Și-n clipa în care dispare în val,
Rămâne tăcerea, rămâne un mal.