Sufletul tău
e ca o coborâre în valea de crini
când primăvara
câmpurile înfloresc
după secetă lungă,
atunci când pământul crăpat
se îmbibă cu rouă,
cu aburii dimineții
și fac să răsară din nou
macii de mai.

Privirea ta
este urcarea pe muntele izbăvirii,
este dealul ce se lasă
măsurat cu pasul
și urcat în ritmul creșterii gândului de seară
când, obosit de zi,
te descalți,
te așezi cu gesturi largi
și-aștepți lumina palidă să coboare
ca să-ți poți urca tălpile reci
în noi așternuturi.

Atingerea ta
este calea strâmbă ce devine corectă,
e drumul zgrunțuros ce se face neted
sub pasul hotărât,
drept,
știut pe de rost
de drumețul care nu se lasă bătut niciodată,
este valea astupată,
sunt munții mutați,
sunt căile strâmbe toate îndreptate cu grijă
și drumul aspru care-și mestecă prundul
făcându-l nisip.

Așa este sufletul tău
din privirea bine păstrată
care atinge
exclusiv
trupul
meu.