Părinții-i dorm sub cruci, în cimitir,
Iar el rămase singur, bietul orfan,
Copil sărac, cu chipul blând de martir,
Rătăcitor pe-un întins, părăsit maidan.

La margine de drum, flămând și gonit,
Un pui de câine slab se târâia prin vânt;
Purta credința în omul ce l-a rănit
O foame-i mistuia trupul deja frânt.

S-au întâlnit sub castanul înfrunzit,
Doi bieți pribegi, fără casă și hotar;
Băiatul l-a privit blajin și i-a zâmbit
I-a întins din pâine, singurul său dar.

Doi oropsiți sub cerul greu, nemilos,
Au împărțit și foamea, suflarea amară;
Băiatul îi rupea din pâinea lui, bucuros,
Câinele-i ducea, în ochi aceIași povară.

Copilul îi vorbea iar de-a lui mamă,
De casă, de-al său tată și povață;
Câinele îi simțea întreaga dramă
Și îi era un scut în nemiloasa-i viață.

Dar într-o iarnă, pruncul plăpând
N-a mai putut să biruie cumplitul ger;
S-a stins încet, cu mâna tremurând
Sleit, pe blana lui, cu ochii către cer.

L-au dus apoi înspre vechiul țintirim,
Lângă părinți, sub greaua brazdă de lut;
Dulăul credincios, străjerul anonim,
N-a vrut să plece de lângă cel pierdut.

Au curs zăpezi și ploi peste mormânt,
I-au stors puterea, plânsul i-au secat;
Dar el păzea mereu acel loc sfânt,
Păstrând întreg legământul neîntinat.

Albise blana lui după atâția ani,
Iar pasul îi devenise tot mai rar;
Dormea culcat pe frunze de castani,
Veghea crucea amicului ca pe-un altar.

Ani s-au scurs, ultima-i iarnă, spre seară,
S-a strâns încet lângă piatra lui de veci;
Sub ramuri, alb, părea cioplit din ceară,
În frigul cumplit al nopților prea reci.

Și-a culcat tâmpla-mpietrită pe țărână,
Sub castanul ce-i fusese mereu adăpost;
Iar zorii i-au găsit încătușați mână în mână
Acolo unde-au avut doi camarazi un rost.

Doi pui s-au stins sub cerul pur, diafan:
Un pui de om și-un pui de câine orfan.

Sub rădăcina noduroasă a unui castan,
Pământul a primit un câine și-un băietan.