Poezie cu rădăcini

Adâncite în pământ,
trasee în libertate,
protejate de lumea exterioară.

Rădăcinile mele
cresc nemărginit,
dar la exterior rămâne un trunchi.

Un trunchi,
uneori cu ramuri uscate.

Tată...

Pentru câteva cuiburi
ce vin, trec și reapar,
uneori cu un leagăn improvizat,
susținut ferm de cele mai puternice brațe,
unde fetița lui melancolică
plutește în lumea metaforică.

Uneori decorticat,
uneori cu un topor
înfipt de un forestier
nepriceput.

O rană ce se vindecă
printr-o sevă fosilizând.

Uneori atins atât de rar
de o mână feminină,
atât de fină,
apăsând hașura aspră
simțind pulsul īn scoarța de copac.

Pătruns.
Înrădăcinat.

Dar cea mai căzută
este coroana mea subterană,
ramificație fibroasă
din liniștitul adânc.