atârnă în mine un om
este vuiet și nor
câteodată se dă la o parte
să-mi iasă din inimă
soarele

mă fac pădure de salcâmi
acolo unde un suflet
mă strigă din demult

aud un cântec vechi
ropote de cai ori de ploaie
și chiote

scârțâitul cheilor
ca o cumpănă părăsită
îmi amintește de acasă

sunt departe de zidurile văruite
și de acei oameni
care se estompează

cât eu străbat acest oraș
dispar ghizdurile copilăriei
ciutura cu povești stă nemișcată

în mine aleargă cineva
unu doi trei patru
cine nu e gata îl iau cu lopata
și totul dispare
după primul arbore