Sunt numai o fărâmă din întreg
și nici măcar nu știu de sunt cea bună,
un silogism ce nu îl înțeleg,
în care adevărul se răzbună.

Printre premise caut un răspuns,
un sens pentru nonsensul planetar,
ce între două axiome s-a ascuns,
sperând că existența nu are habar.

Și mă întreb de unde să încep,
căci totu-mi pare-o veșnică dilemă;
ce raționament să mai concep
să-mi aflu locul însuși în problemă?

Oare sunt doar o consecință
a unor cauze mult mai presus de mine,
un rezultat rostit ca o sentință
al unui univers ce nu îmi aparține?

Iar dacă-n toate există-o rânduială
și fiecare lucru-și are locul său,
atunci de ce, în vasta socoteală,
eu sunt eroarea calculului tău?