Mi-au trebuit ani să descopăr
să înțeleg că ACUM și AICI e tot ce ni se cuvine.

Că trecutul ori perspectiva în care  proiectam veșnic viața
e cea mai cumplită formă de trădare
a clipei noastre.

Că în ATUNCI și ACOLO pierdem marile momente ale vieții!

Întrebarea ta m-a pus pe gânduri:
"de ce unii oameni vor să urce Everestul cu riscul de a dispărea în neant?"

Mă gândesc, există în fiecare dintre noi
un pământ al făgăduinței
Creatorul l-a pus în noi
și încă ne strigă sfâșiat de dor.

Acolo ajungi doar cu Viață!
Nu cu ceea ce decidem
sau nu, să adăugăm ei!

Îți amintești, acum câțiva ani,
copiii își donau alocațiile,
femeile ștergeau lacrimi
iar bărbăția potentă stătea
cu cardul pe masă
în timp ce visteriile tuturor țărilor
se întreceau în donații.

Știrile explodau,
petițiile se semnau online
iar în isteria creată
nu conteneam să ne aruncăm
cenușă în cap, de parcă venise
Sfârșitul Lumii. Nu era.

Catedrala Notre Dame de Paris ardea !!

Obișnuim să spunem și chiar credem:
Suntem una cu...
Oare??

Suntem ca umbra palidă a umbrei
pe care o căutăm
anunțată în fiecare dintre noi
ca o Auroră Boreală.
Fiecare suflet se naște cu ea.

Un fel de embrionare, aproape fizică
ce ne dilată plămânii

o sămânță care știe
că nu e suficient spectacolul nașterii sale.
Că Viața e mai mult!

Un detașament de recunoaștere trimis în mijlocul mulțimii, doar amintește că sfârșitul e aproape și e al fiecăruia!

Viața, da știu, e și fibrilație!
Stenoză rafinată. Act de civilizație. Artă! Creație materială, spirituală...
Milenii de gânduri și inspirație.
Plăsmuiri și Ziduri! Omul din noi
și Omul în sine.

VIAȚA , INCOMENSURABILUL! DA!

Și Da, ți-am spus Notre Dame de Paris ardea.

În tot acest timp și aici am vrut să ajung dar știi cum sunt, mă pierd în amănunte

În tot acest timp, 12 milioane de hectare de pădure ardeau în Siberia. VIAȚĂ!!

VIAȚĂ!!

Fumul gros era vizibil din spațiu,
poate și de pe lună.
Viață!!

A plâns-o cineva???

Toți înțelegem că această clipă
pe care o smulgem din timpul lumii
nu va mai fi.
Inertă, rămâne închisă într-o raclă
la fel ca noi, pentru totdeauna.

Puțini suntem cei care nu se tem,
care nu-și pierd darul vorbirii
în fața morții...

Oameni, pentru care distanțele sunt doar emisii în inimile lor.
Ventilate, iau înălțime  ca niște baloane colorate.

Oameni care poartă în ei ceva minuscul
ce nu le dă pace!
Ceva, ce se vrea consumat
cu inepția celui care crează în Viu
și pe Viu.
Și urlă în ei.

de aceea... Viața!
și tot ce aflăm
ne este peste orice pierdere!

Ceilalți, nu au decât să fie, să viseze,
să  bea cafea pe Burj Khalifa
și să creadă că sunt  Zei!

Cine suntem noi să le spunem, că nu...