alergau zilele pe dealurile de la marginea orașului, precum
mistreții hăituiți de vânători,

se umpleau copacii de ciori
și ochii ciutei de spaimă,

linia orizontului îmi tremura sub pleoape și cioburi de amintiri se înfigeau în tălpi,

te așteptam pe trotuar, lângă magazinul cu rochii de mireasă,

tu, da, tu, adevărato, niciodată nu veneai, de parcă ar fi fost singura alternativă în care puteai respira,

nu aveam nume, prenume, cod numeric personal, adresă ori măcar puls,

nu aveai nimic de adăugat, nimic de ținut minte,

cum n-am existat decât ca o absență non-stop, ca o păpușă woodoo
fără de care acele ar fi fost inutile,

uliul renunțării rotind amenințător deasupra puilor de speranță din ograda pe jumătate tăcere,

merii ningeau primăverile,

de somn greu se molipsise mâna stângă, și oasele, și pielea, și gândurile.