Am iscat focul ce-mi mistuie ființa.
Scânteia lăuntrică îmi preschimbă
perimatele gânduri în pulberi de cenușă.
Nu las valurile spumegânde
ale oceanelor din perimetrul meu tihnit
ce cu brize diafane mă îmboldesc
să-mi potolească setea ferventă
nici să-mi facă salbă din broboanele lor.

Îmi las măruntaiele sufletului
să se destrame în grăunți de zgură
să devină stafie ce-și poartă latența
iluminarea să mi-o inunde.

Îmi las ochii minții
să privească toate ungherele
ce-au fost măturate
cu neglijență și nepăsare
din rămășițe de colb
doar lumină să absoarbă.

Îmi las echilibrul sacru
să-mi dicteze calea spre soare
din cenușa ce dăinuie focului
să mă înalțe pe piedestale.