Mergeam pe Aleea Armoniei
cu doamna misterioasă în bleu ciel și în alb,
ce fuma vape
și mirosea mirific a
mir.

Conducea stând aproape turcește,
ascultând Julio Iglesias,
într-o-nserare ciudată
Eram
într-o țară căreia îi lipsea un pic din dulceața și armonia
vremurilor
în care oamenii trăiau
cu poarta sufletului
larg deschisă mereu,
bucuroși când le vin oaspeți
triști când ceilalți sunt triști,
bolnavi puțin
odată cu cei bolnavi,
într-o rânduială a firii
în care mila
curgea într-un singur sens
odată cu
Dumnezeu
Indiferent de pe ce mal al Amaradiei
Priveam noi.

Uitarea și dragostea neîncepută
în ochii micului pictor cu pălăriuță
Mâna fină a doamnei în bleu ciel
desenând cartograme
cu explicații

Me olvidé de vivir.

Și viile, în cârduri lungi,
deodată cu păsările stinse-n tăceri de mătase
îmi aminteau...
Uitarea pietroasă și roşiile cherry din solar
Dincolo de pădure era Amaradia
Dincolo de curte era casa cu pivniță ce
Aparținea
Mitropolitului

Me olvidé de vivir

Soba asta de dragoste şi grijă
N-are nevoie de casă

Graba şi viața îşi făceau culcuş
în noaptea parfumată de cimbrişor, cãrciumari şi regine
Doamna în bleu ciel dispăruse demult
În numărătoarea de kilometri
Eram într-un fel de acasă
și
habar n-aveam unde era de fapt Amaradia
dar
îi regăsisem pe bunicii lui Iisus Hristos
şi piatra grăia cu blândețe
şi amară dragoste:

mai rămâi,
Amaradia,
niciun râu nu curge
împotrivă


*Scrisă într-un septembrie mâhnit, la Mănăstirea Târgu Logrești, printre dovleci și decizii.