Avânt peste avânt se-nalță

Coloana sufletului meu;

Dar între un avânt și altul

Mă simt atât de singur,

Îmi e atât de greu,

Că-mi vine însumi să sfarm

Coloana sufletului meu.



Cu cât se-nalță-n vreme,

O bat vânturi mai multe,

De-mi vine să-i las părțile,

Ca frunzele, de vânt să fie smulse.



Dar dintre prăbușiri, cutremure și bântuiri,

Coloana mea săgeată fulgeră spre Infinit

Și-mi pare, uneori, c-a devenit

Coloană fără de sfârșit.