Mai țin minte cum soarele coboară, toamna, dincolo de dealuri,
cum cad nucile pe acoperișuri și cum râdeam ca proștii când te împiedicai în pădure.

Mai știu ce puneam în tigaia aia unde dimineața avea gust de omletă pufoasă, iar paharul cu lapte cald aștepta cuminte lângă farfurie.

Mai întrezăresc undeva, între ieri și celelalte câteva alte răsărituri superbe, zumzetul orașului prăfuit, indemnizația de șomaj, telefonul săptămânal al copilului, coada cățelului favorit, uimirea de a nu înțelege unde ți-ai îngropat furia.

Mai ascund colțuri de întâmplări în borcanul cu miere de albine și sticle cu vin în spatele celor cu suc de roșii.

Mai zâmbesc maidanezilor și pisoilor, mai ales lor, fără motiv, așa, doar pentru că îmi plac teribil pisicile. Oamenii, ceva mai puțin, mult mai puțin.

Mai caut cercuri în bălțile străjuite de stuf și puncte de sprijin printre fotografiile cu tine alergând pe plajă, pentru a mă întoarce la soare, la frunze, acasă, acolo unde mi-au rămas toți boii, sentimentele, canapeaua, senzația că sunt, tensiometrul și oceanul de lumină diurnă ce inundă bucătăria.

Mai strâng firimituri de pe masa imaginației, mai culeg petale de prezent, întuneric din tuneluri și culoare din bradul de lângă poarta care îmi scârțâie amintirile.