„Eu nu-mi doresc în niciun fel să te surprind,
Pentru că nu vreau să-ți spun despre ceea ce simt
Și despre ceea ce înțeleg atunci când citesc
Ce s-a scris despre ceea ce trăiesc”,
Își zise în gând cel dintâi cuvânt.

Asemenea lui, eu, atunci când scriu,
Nu scriu neapărat despre ceea ce știu,
Ci, ca și când aș fi gândit totul îndeajuns,
Încep să descriu cum ar fi simțirea florii,
Pântecelui, marginilor și întinderilor
Care au mai fost rostuite înainte
De a fi fost ce eram eu întâi.

Ca în apă, unde pietre par că plutesc
Pentru că sunt înconjurate de carnea ei
În care, ascunse, privirile altor pietre
Visează că ar exista un alt orizont
Care le crește împrejur din sine,
În timp ce pe interior rămân,
Iluzoriu, la fel de virgine.

Cum, dacă aș fi piatră, aș spune:
„Îmi doresc să pot fi parfum și umbră,
Adâncire a rădăcinii în partea cea mai sumbră
A pământului din care îmi crește-n lumină
Fiecare zvâcnire a inimii ce îmi poartă
În interior cuvintele ca pe litere
Și lovituri de daltă în piatră”.