„Eu nu-mi doresc în niciun fel să te surprind,
Pentru că nu vreau să îți spun despre ceea ce simt
Și despre ceea ce-înțeleg atunci când îți citesc
Despre ce-ai scris ca cei care trăiesc”,
Își zise-n sine cel dintâi cuvânt.

Asemenea lui și eu,
Atunci când scriu nu scriu
Despre ceea ce știu, ci, ca și când
Aș fi gândit îndeajuns, încep ca simțul florii,
Al pântecelui, al marginii și al întinderii
Să fiu în toate câte au mai fost pe când
Eram ca mine numai eu întâi.

Ca-n apă, unde pietre par plutind
Pentru că sunt înconjurate doar de carnea ei
În care, ascunsă, privirea altor pietre
Visează c-ar mai putea fi un orizont
Care le crește împrejur din sine
Din iluzoriu iluziei virgine.

Așa că de-aș fi cel dintâi cuvânt,
Ca-n vârful muntelui o piatră,-aș zice:
„Tot ce-mi doresc este parfum și umbră,
Adânc al rădăcinii în partea cea mai sumbră
Și în pământul din care îmi crește în lumină
Fiecare zvâcnire a inimii ce-mi poartă
Interiorul ca pe litere-n cuvinte
Scrise cu lovituri de daltă”.