Fiecare femeie poartă o rochie roșie,
nu în culoare
ci în mersul ei sigur, elegant, drept,
în pasul care-i aprinde sinele
și-o face vizibilă din orice colț,
în orice secundă
chiar și din întunericul gros
al unei nopți în care
își adoarme pruncul bolnav
privită doar de
îngeri.

Fiecare femeie poartă în privirea ei
culoarea care schimbă
nuanțele sufletului întristat,
transformă scâncetul, bocetul,
alungă disperarea cu trupul ei care,
oricând,
poartă rochia roșie
în demnitatea din invizibil,
în tăcerea din urlet,
în înțelepciunea din prostia lumii
scăpată uneori
de sub coroanele împăraților.

Fiecare femeie știe să poarte
în orice culoare
rochia roșie care,
precum prezența sfinților,
te invită să-ți potrivești pasul cu Dragostea,
încet,
curat,
calm și așezat
ca nu cumva
din greșeală
să-i sperii
îngerii.