Rada, îl vedeam
cum era cu ochii
pe cum se mișca doamna aceea diafană,
de parcă ea îi dicta
cum se ridică brațul pentru scara arpegiilor.
Știam că delicatețea era felul lui
de a spune nu,
iar pentru mine,
de a da voie destinației
să își găsească drumul.
Cuvintele așteptau să fie iubite,
curtate cu privirea caldă, limpede, să fie băute în serile edenice
ale căutării de sine
pentru că, din ele, țâșnea sufletul, izvor de ridicat la pace treieratul zilelor.
Nu am mai așteptat
să se deschidă ușa pentru ghemotoacele de viață înmănușate în tomnatic apus.
Am devenit călătoare în teritoriul rezervat pentru adevărul fantomatic al vremurilor. (18.09.2026)