Se întâmplă din nou și nu știu ce să spun -
curge vara încet de pe munte,
Mă culeg amintiri și mă lasă pe drum,
Flori și gânduri devin amănunte.

Stau să cadă, din norii nervoși, corbi flămânzi,
Marea Neagră încalecă cerul,
Din păduri, bulversați, urșii bruni cer dobânzi
pentru că le-am furat cartierul.

Printre raze vâslește un vânt derutat,
Se ivește timidă și ploaia,
Îmi transmite tristețea că m-a recrutat
pentr-un an, pentr-o viață (tot aia).

Nu mai sunt zile lungi, doar o zi și-încă-o zi,
Toamna, noaptea-și ascute cuțitul,
M-aș tocmi gardian, nu mai am ce păzi
Și-i atât de incert răsăritul.

Frunzele s-au bronzat, natural, excesiv,
deci copacii rămân fără piele,
Nu mă miră că am devenit concesiv -
Frunzele sunt păcatele mele.

E septembrie iar fără niciun efort,
Râul Timp mă învârte - sunt moară,
Pentru iarnă, valabil, mai am pașaport,
Dar aștept viza și pentru vară.