M-am trezit mai către seară,
Că-mi este viața goală,
Și-am vrut să înfloresc și eu
În Grădina lui Dumnezeu,
În pustiul sufletului,
În râpile gândului,
În bolovănișul timpului.

Gropile – amintirile,
În pământul de îngrășat...
Cuvinte am căutat,
M-am muncit amar o viață
În capcana sunetului,
Să prind chipul sufletului.
Blestemat pare c-am fost
Să tot semăn fără rost!

Și din negura eternă, din a timpului suspine,
Simt cum crește-o floare albă din luminile divine;
Pe-un altar de umbre reci, unde dorul se aprinde,
O stranie lumină blând în brațe mă cuprinde.

Voi preface vechiul blestem într-un cântec de-nviere
Și din lacrima durerii voi zidi o mângâiere,
Iar din tot ce-am semănat în pământul vieții mele,
Va răsări Cuvântul viu, dincolo de timp și stele.