Mereu mi-am dorit
nu ca moartea să se oprească,
ci eu să mă opresc pentru ea,
lângă mormântul meu plumburiu.
Și dacă poimâine ar fi început fără mine, m-ar fi dus
prin copilăria mică, să-mi amintesc
că era mai bine lângă grădinița cu program prelungit
și-n holurile gimnaziului 19,
cu atacurile de panică când pleca taică-miu în străinătate
și-n spitalul de urgențe,
cu icoanele pictate
agățate-n cui
pe pereții verzui,
ca să nu te rogi de mică să te ia pe tine întâi.
La o adică,
timpul din timp ne va elibera
„să nu plângeți pentru mine”.
Dar moartea a fost prima pe strada Gheorghe Dima:
purta panglica cenușie, avea maligne-n mână,
rătăcea prin bolta bătrână
și în fiecare an ține parastas.