Tu vezi cum oamenii se schimbă pe rând,
Cum azi te ridică, mâine te lasă căzând.
Tu faci tot ce poți să fie doar bine,
Dar binele tău se pierde în ei, nu în tine.

Tu îți lași sufletul gol, fără teamă,
Și taci chiar și-atunci când durerea te cheamă.
Zâmbești ca să fie liniște-n jur,
Deși înăuntru e furtună și zbucium dur.

Ei cer și mai cer, fără să vadă
Cât te consumi ca pacea să cadă.
Iar când obosești, te judecă aspru,
Ca și cum inima ta n-ar fi un dezastru.

Tu ești prea mult pentru cei care nu simt,
Prea bun pentru cei ce rănesc și mint.
Și poate că plecarea nu e renunțare,
Ci prima ta formă de auto-salvare.