Noi respirăm aceeași toamnă, suntem legați de-același lanț de frunze roșii ce ne-ndeamnă să n-aruncăm tristețea-n șanț.

Noi nu ne agățăm de mare, de albatroși, de pescăruși și n-avem nicio aplecare să ținem toamna pe la uși.

Noi învățăm mereu o punte, un strâns din dinți, un port, un far și printre alte amănunte, păstrăm și toamna în sertar.

Noi pierdem numai ce durează, dar câștigăm ce n-am pierdut și tot ce ne exasperează ne șterge toamna din trecut.

Noi nu avem de dat ofrande ori poate... nouă, uneori, dar ne-aruncăm în sarabande cu toamna, recunoscători.

Noi ne-am născut cu vara rude, copilărind la țărm de val ori, printre spice, paparude fugind spre toamna din aval.

Noi înverzim reminiscențe din anotimpuri ce-au durut și copleșim, cu reverențe, rugina toamnei la-nceput.

Noi, nestatornicii de mâine, iubiții verii până ieri, slujim la toamnă, ca un câine debusolat de mângâieri.

Noi trecem și tot trecem, totuși suntem, prin toamnă, tărăboi al lacului păzit de lotuși.
E toamnă, clar. Și e în noi.