Rătăcesc printre stări ca un nomad pe punți de gheață,
Purtând în piept tăcutul, zilnicul regret,
Fiecare zori de zi e-o mască nouă pe o față,
Și-un pas mai iute-n dansul orb al timpului decor.

Sunt suflet pierdut în propria-mi suflare,
O umbră ce emigrează prin ierni de remușcări,
Iar viața-mi pare azi o grabnică chemare
Spre marea, imanenta topire-n alte zări.

Mă macină lăuntric o lentă disperare,
O cale tot mai scurtă spre tot ce e abstract,
Trecerea se apropie, fragilă și brutală,
Spre un necunoscut etern și nesfârșit.

Astfel se stinge zborul și drumul se destramă,
Sub pașii grei de umbră ai timpului flămând,
O ultimă verigă din calea mea cea scurtă
Se pierde-n marea oarbă a tainei pe pământ.