Iubirea
am aruncat-o în copilărie
după vrăbii
cu praștia;

Am rostogolit-o în bulgării mari
şi-am construit oameni de zăpadă,
până am rămas inutil cu morcovii;

De atunci nu a mai fost iarnă.

Ce să-ți spun acum, așa ciufulită,
de lângă oala de mazăre cu șuncă
și ceaunul cu mămăligă
ce aruncă giandra tăcută,
râgâind a Coca-Cola,
și cioburi de gânduri sub ochi înfipte ?

Aveam picioarele mult prea umflate
pentru pantofii de sticlă,
te-am întâmpinat iar desculță;

Ai manglit de pe cer Carul Mare;
ai atâtea meserii ascunse sub mânecă,
în ceașca ta,
sub zațurile sleite,
mucegăiesc alte vise —
te ascunzi de oglindă în fum de țigară.

Ne așezăm amândoi la masă,
tu porți în hainele tale ceva din marii zidari —
o Ană cu vocea încă aburindă.

Printre înghițituri adulmecate întregi,
se aude cerul bubuind a ploaie.
Ce zeu nebun ai mai trezit
să ne țină la cină de urât?

Întrebări se zvârcolesc până în stomac,
mușc nervos din ceapa tăiată în patru,
deși noi suntem doi.

Și mă întreb: dacă-ți trânteam pe masă
caviar la lumânare,
ți-ai fi scrântit vreo vână pentru mine?

Sforăim imediat în coșmaruri;
în coaste mișună fluturi cu aripi tăioase,
în oboseala asta clinică
și miros de ceapă

Cine să mai fie romantic?