Și totuși, timpul nu există
Decât cât lumina ce-l poartă!

În întuneric, timpul dispare
Ca umbra celui care intră
Trecând printr-o poartă.

Este energie transformată
În materia ce își ascunde în sine,
Cum întunericul, lumea din care
Devine din ceea ce are să fie
Acel altceva de mâine.

Ca înainte de am fi fost ce suntem.

Pe când nimicul în care existam
Nimic din ceea ce puteam deveni
Asemenea nouă noi nu eram.

Când eram inimă într-un sâmbure
Din întreg spațiu care înainte
De a îmbumbia, înflorirea
Și rodirea, încă o dată,
Îi zvâcneau în trup
Purtate de sânge.