Te plimbi pe o stradă pustie,
Dar drumul nu duce unde îți doreai, e axiomă.
Îmi sufoci inima, te pot numi anemie,
Stau și plâng după o fantomă.


Pierduți printre vorbe ce dor până la os,
Lacrimi curg citind poezii vechi, mă dor cuvintele.
Fiecare ceartă-i o cicatrice, un semn dureros,
Pe trupul meu ce le poartă mormintele.


În poze râzi; ochii încă îți strălucesc ca două galaxii,
Dar astăzi fumul îți ascunde un alt destin.
Privesc spre ce-ai devenit și-nțeleg că nu mai vii,
Că nu te mai întorci de-acolo unde te-ai pierdut în chin.


Mi-e dor de fata care nu mai locuiește-n tine,
Nu de trecut, ci de omul care s-a stins încet.
Te văd cum te autodistrugi și nu te pot reține,
Căci te pierd vie și străină în fiecare gest.


Dacă într-o zi fantomele vor învăța să moară,
N-am să te caut, nici n-am să-ți cer vreun rost.
Am să păstrez tăcerea ca pe-o ultimă comoară,
Și-am să te uit pe-adevărat... nu pe cine ai fost.