Am pus timpul la păstrare într-un sertar cu hârtii vechi,
răspunsurile nerostite și două baterii descărcate.
Am fost prea ocupați să alergăm după lucruri,
să construim ziduri mai înalte și mai reci,
până când am uitat să ne mai privim în ochi

Telefonul luminează scurt în bezna din cameră,
O notificare întârziată, un mesaj pe care nu-l mai aștept.
Iertările au rămas agățate la intrare, ca un palton prea greu,
iar noi învățăm să vorbim pe lângă durere
până când tăcerea devine singurul obiect din casă
care nu se demodează niciodată...